Am avut la un moment dat o perioada in care iubeam foarte mult oamenii. Probabil pentru ca petreceam foarte mult si implicit eram mahmura foarte des. Mahmureala ducea la sensibilitate si uite asa ma trezeam deseori plangand (la propriu) de fericire si imbratisand sincer si apasat oameni mai putin apropiati. A fost o perioada foarte frumoasa.
Apogeul sentimentelor opuse celor de mai sus a fost cand am venit in Bucuresti. Vedeam numai duritate in jur, oameni care erau gata sa te manance de viu daca erai putin mai sensibil si mai cald. Gesturile pe care eu le stiam normale si frumoase erau parca aici considerate slabiciune. M-am inrait putin. Desigur, sunt si parti bune in asta.
Acum incerc un echilibru, desi mai mult ma tenteaza sensibila dinainte decat dura de acum. Mi-e dor sa strang oameni in brate fara motive intemeiate si sa zambesc mai des.
De aceea, vreau sa rezolv niste probleme: urasc aglomeratia. De multe ori asta sta in calea iubirii fata de semeni. Nu ar fi foarte bine daca s-ar face autostrada si pentru pietoni cum este pentru masini?
Cine nu merge cu viteza destul de mare nu are voie pe autostrada! Sa fie clar! De acord?
In speranta ca va voi iubi pe toti cel putin la fel ca inainte si pentru ca e prea complicat sa pun aici un link, va recomand cu caldura RetroElectro. Eu numai asta ascult in ultimul timp.